Citatul zilei de ieri

Noi nu suntem interfața socială pe care o numim “persoana noastră”: cineva dinlăuntrul ei, o ființă incomparabil mai vastă, ne controlează, modelează, cenzurează de multe ori gândurile și acțiunile.

Mircea Cărtărescu –  De ce iubim femeile

Advertisements

Nichita

„Ca şi cum ar ninge cu pietre
peste zăpada vieţii mele.
Ca şi cum ar ninge
cu natura lucrurilor pe sufletul meu.
Atât de depărtată mi-ai părut trecând
din cer şi orizont un punct.
Tu, despletito,
tu, niciodato de împreună cu tine,
tu, mai singuro decât vederea ochilor mei. 
Ca şi cum mi-ar ninge cu pietre
peste zăpada vieţii mele,
ca şi cum
despletito, despletito, despletito!”

Nichita Stanescu

What dreams may come

A country road. A tree.
Evening. 

Estragon, sitting on a low mound, is trying to take off his boot. He pulls at it with both hands, panting. He gives up, exhausted, rests, tries again.

As before.

Enter Vladimir.

ESTRAGON:

(giving up again). Nothing to be done.

VLADIMIR:

(advancing with short, stiff strides, legs wide apart). I’m beginning to come round to that opinion. All my life I’ve tried to put it from me, saying Vladimir, be reasonable, you haven’t yet tried everything. And I resumed the struggle. (…)

Waiting for Godot – Samuel Beckett

 

Tot ceea ce ni se întâmplă, toate trăirile, absențele, toate bătăile de inimă și toate  câte au fost în ăștia doi ani nu sunt nici pe departe bucățele de teatru absurd, pentru că nimic nu e absurd în ceea ce ni se întâmplă, ci doar trăim filmul în care suntem și spectatori, și actori… Și am vrea să fim și regizori, și scenariști… și de toate am vrea să fim, să ținem totul în palmă, să ne modelăm viața ca pe o bucată de lut, să o strângem iar între palme, de suntem nemulțumiți de forma ei, să o vedem ridicându-se alta printre degete, rotundă, perfectă…

Așa aș vrea să fac cu viețile tuturor. Infatuat, aș decreta că lumea ar fi atunci fericită și chiar așa ar fi, pentru că e lumea la care eu mă gândesc, cea pe care eu mi-o zidesc înăuntrul meu cu fiecare zi-cărămidă, cea în care mă simt împlinit, unde nu irosesc niciuna dintre bătăile inimii tale.

Am învățat să pictez în fiecare zi anii care vor urma, să adaug seara o ultimă tușă peste cămașa ta de noapte și să adorm așa, tulburat în spatele pleoapelor de licăririle lunii pe umărul tău stâng ori de fericirea de a fi găsit culoarea perfectă pentru mirosul părului tău.

Nu e nimic de făcut?! Ba da… Voi construi o casă. Voi săpa un lac. Apoi voi aștepta să vii. Trebuie să aștept… o să aștept… 

A man don’t go his way, he’s nothing.

Cartea

Imaginează-ți o scenă în care el este singur în parc. Stă pe o bancă și citește. Ea sosește. Se așează lângă el și îi spune doar atât: “S-a terminat!”.
Dacă ai vedea această scenă ca pe o felie dintr-un film, dar complet scoasă din întregul lui, ai putea găsi destule chei pentru dezlegarea “ghicitorii”. Unele răspunsuri vin aproape însoțind întrebări simple. Care e tonul ei? Cât de aproape se așează ea? Ce exprimă fețele celor două personaje?
Sunt și alte chei mai complexe. Cum e încadrată scena? Sub ce unghi a fost filmată? Cum cade lumina?
Și mai sunt multe altele, a căror înșiruire ar umple câteva zeci de rânduri, dar tot nu ar descrie fidel ce se întâmplă acolo, în colțul ăla de parc, pe acea bancă, între acel bărbat și acea femeie.
Poate nici nu e scena finală, ci e undeva spre începutul poveștii, iar parcul nu e veșted, ci plin de verde crud și de zumzet de albine. Poate că el zâmbește auzind că lunga lui așteptare și-a picurat ultimul strop și acum viața îi dă răgazul să surâdă și să iubească în tihnă până la moarte, iar dacă tot ce se spune prin bătrâni e adevarat, și dincolo de ea.
Toate sunt reflexii în sufletele noastre ale unei realități răsucite, contorsionate uneori grotesc de oglinda interioară în care îi analizăm imaginea. “Să recunoaștem că…!” este semnul că lipsește realul, nu că l-am fi identificat deja. Îl “recunoaștem” când devine comod să credem că ceea ce vedem e adevărat.
Îmi spui că sunt îndrăgostit de ideea de a fi îndrăgostit, nu de tine, că nu te cunosc, pentru că văd doar ceea ce tu îmi arăți despre tine și poate nici imaginea asta în întregul ei.
E un joc înșelător de culori, ca și cum ai picura ulei pe asfaltul ud. Sau ca atunci când același loc în care abia ai ajuns azi-noapte arată complet diferit după răsăritul soarelui. E doar un clișeu să crezi că lumina dezvăluie realitatea. Totul e în noi și zbuciumul dinăuntru, iubirea, așteptarea, căderile, extazurile noastre ne arată mai multe despre noi decât despre ce e în jurul nostru.

“S-a terminat!” spune ea și își strânge mâinile în poală. Degete subțiri se împletesc acolo și ea își apleacă privirea spre genunchii rotunzi, lipiți cuminți. El închide cartea, se apropie de ea, o cuprinde cu brațul drept și ea își își lipește obrazul de umărul lui. O lacrimă abia desprinsă din ochii ei ascunși sub sprâncene subțiri alunecă, dispare sorbită de cămașa lui.
Vânt rece… noiembrie…
În stânga ține “Cocorii timpurii” de Cinghiz Aitmatov, cartea copilăriei lui.

El va muri curând.

El o iubește mult.

Rânduri…

 
Avoid the world, it’s just a lot of dust and drag and means nothing in the end.
—Jack Kerouac

Vreau să ne folosim unul pe celălalt altfel: să scriem unul pe altul. “Nous nous ecrirons…”

Vom smulge câte o pană din aripa unui fost înger și le vom înfige în propriile trupuri-călimări. Vom zâmbi mustind cerneală ca strugurii striviți toamna, târziu, vom săruta trupul celuilalt, așa cum sărutau țăranii pământul înainte de a-l mușca sălbaticele lor pluguri.

Vom avea destul spațiu, dar nu vom avea destul timp. Niciodata nu am avut destul timp… Si moartea vine atât de repede…!

Îți voi descrie așteptarea Penelopei pe brațul drept, acolo unde își ținea bunica furca de lână în serile lungi, cu gândul în Siberii nici de ea știute.
Voi așterne pe pântecul tău toată Geneza, cu rânduri răsfirate ca ramurile unui copac înflorit, din ale cărui fructe știu că voi mușca mai târziu iar și iar, ascultător doar al poruncilor ce se răsfrâng din mine.
De acolo mă voi urca agale, pășind mărunt în urma lui Don Quijote. Cântece despre frumusețea ta voi așterne pe rotundul și paloarea sânilor tăi, iar ele vor trezi neștiute și încă neînfrânte mori de vânt.
Semnături cervantești, cu volute largi, medievale îți voi urca apoi șerpuind spre umeri. Tremurători, ți-i voi înfășura cu dragostea lui Yeats:

Fasten your hair with a golden pin,
And bind up every wandering tress;
I bade my heart build these poor rhymes:
It worked at them, day out, day in,
Building a sorrowful loveliness
Out of the battles of old times.

Pe spate îți voi stârni zbor de fluturi haiku, cu răsfrângeri de curcubee nordice și scânteieri furate din ochii tai.
Coapsele… dragoste, luptă, încleștări cumplite, moarte, iubire… adevărul vieții dezvăluit de mujici bătrâni pe albul neted…
Pe tălpi iți va călători Marco Polo. Palate interzise voi construi pe degetele tale, cu mandarini tăcuți și împărați înțelepți.
Pe buze îți voi topi săruturi adunate din niciodata scrisele scrisori de dragoste în anii nesfârșiți ai uitatei insule Monte Cristo.

Și câte altele voi mai scrie…!

Voi trăi cu spaima că oricând vreun vulcan va exploda pe-aproape și că vom sfârși scrum, ca papirusurile arse dintr-o altă Alexandrie, dintr-un nou Herculaneum. Iar de ar fi așa, peste mii de ani, ne vor găsi oasele carbonizate, și lumea va crede că ne iubeam enorm, că ne îmbrățișam în așteptarea morții, că poate moartea ne-a găsit făcând dragoste…

Și nu vor greși foarte.

100%

Își privește degetele. Vârfurile lor aleargă în jurul paharului aproape gol, îl învârtesc, iar el vede ceva dincolo de sticla ieftină, de clătinarea caramizie a ultimei înghițituri de coniac.
“Era superbă, să știi! O femeie superbă!”
Aștept să ofteze înainte de a spune și eu ceva, dar oftatul rămăsese uitat cine știe pe unde. Cotloanele prin care stă prizonieră acum mintea lui sunt prea adânci, iar el nu are nevoie de eliberarea amăgitoare a unui oftat.
“Ai vorbit cu ea?”
“Nu.”
“Spune-mi…”
Încerc să fac puțină ordine în vraful de întrebări ce se îmbulzesc să își afle răspuns. Cu începutul trebuie să încep, șablonard, ca un medic, ca un detectiv.
“Mergeam către bancă, pe Livezilor. Abia ieșisem de la serviciu. Nu eram mai obosit decât în oricare altă zi de lucru. Trebuia să trec pe la bancă și apoi să mă întâlnesc cu Laurențiu. Zicea că vrea să mă roage ceva, nu știu ce… poate să îmi ceară un împrumut, ori poate doar să bem o bere… Poate amândouă.
Exact la asta mă gândeam atunci, pe Livezilor. Aproape de colțul cu străduța aia de intră în spatele blocurilor, era o dubiță parcată aiurea pe trotuar.
Acolo am văzut-o.”
S-a oprit brusc. Ultimul cuvânt a rămas pe jumătate înăuntrul lui, în spatele nodului din gât, ca și cum gura i s-ar fi uscat brusc și vorbele nu au mai alunecat toate întregi afară.
“Da… acolo…”
Își umezi buzele în clătinarea arămie din pahar.
“Mă, nici nu știi cât era de frumoasă! Nu poți să îți imaginezi atâta frumusețe, așa cum nu pot eu să ți-o descriu.”
Îmi pare că nu e deznădăjduit. Întâlnirea cu femeia aia l-a fracturat cumplit pe dinăuntru, iar el nici să se bucure, nici să fie trist nu poate acum.
“Poate locuiește pe-acolo.”
“Da… e posibil…”
Îmi mut privirea de la el. Îl iscodesc prea mult, așa îmi pare. Oricum nu pot ajunge acolo unde trăiește el acum, în secunda aia suspendată în viața lui, în care a văzut o femeie incredibil de frumoasă. E captivul acelui moment. Îl trăiește încă cu aceeași intensitate iar și iar. Coboară de pe trotuar și acolo o vede pe ea, tulburător de frumoasă.
Cât de vulnerabil să fi fost el atunci?!
Nu e disperat să o găsească. Poate nu încă. Trăiește clipa aia la nesfârșit și îmi pare rău de el, pentru că, dacă rămâne în străfulgerarea de atunci, e pierdut. Viata lui va fi ca rotirea aia de pahar, din care nu deslușește nimic, nici ce a fost înainte, nici după momentul ala. Apoi, și dacă se va trezi, nu îi va fi bine. Catalepsia asta de acum va dispărea, iar golul se va umple cu alergări, cu deznădejdi, cu căutări, cu un zbucium din care nu va mai scăpa întreg.
“Ai să o cauți?”
Liniște… nu scoate niciun sunet. Poate nu m-a auzit, de acolo de unde e el acum. Ori poate că m-a auzit, dar nu vrea să se despartă de secunda aia in care a fost lângă ea, i-a simțit parfumul și i-a surprins strălucirea din ochi.
O să o caute, poate o va găsi, poate nu…
Oricum, căutarea nu se va opri, și de-ar gasi-o vreodată. Va alerga la nesfârșit, dar nu în căutarea ei, ci a secundei care s-a materializat într-o nebănuit de frumoasă femeie, care trece pe lângă el și îi zâmbește.
E pierdut… sau poate că nu. Poate atunci a început să trăiască, chiar în clipa aia pe care o trăiește ca pe o explozie fără vreun sfârșit.

“Ce o să faci acum?”
A sunat brutal, ca o smucitură, ca și cum l-aș fi prins de umăr și l-aș fi scuturat.
“Nu știu…”
Soarbe ultimele picături și lasă paharul gol pe marginea mesei. Apoi își ridică ochii și mă țintuiește cu sclipiri ce nu prevestesc nimic bun.
“Mă tem că ne vom întâlni mai rar de acum încolo. Să nu te superi… nu e din cauza ta. Salut!”
Se ridică fără grabă.
“Salut!”
Îmi zâmbește… Ușa se închide în urma lui cu un clinchet de clopoțel.
O va gasi. Va fi a lui. Toată!
Sunt 100% sigur că așa va fi.

Aside

Scrisoare de intentie

retina

Stimate domnule WordPress,

Sunt câteva luni bune, aproape un an cred, de când (îmi) promit ca o sa încep sa scriu organizat, regulat, diacriticizat și uite că dintre cele un milion de lucruri care stau cuminți în nesfârșitul rând al celor ce vor fi făcute mai târziu, treaba asta a ajuns față în față cu funcționara plictisită din spatele ușiței de la ghișeu.

De ce “Hemeralopia”, mă întrebați?

Întâi, pentru că mă sperie de mic întunericul, alunecarea tăcută a petelor negre în camere obscure, mucegăite, cu personaje livide, din care răsuflă tuberculoza.

Pe urmă, pentru că  d-na Wikipedia nu a avut o sugestie mai bună și în același timp viabilă pentru o afecțiune a vederii care să se asorteze culorilor, luminii.

Afecțiune, da. Poftim? Nu, chiar asta am vrut să spun: afecțiune.

“Achromatopsia” a fost refuzată politicos din cauza permanentei sale indisponibilități. Totuși, cu “Hemelaropia” rămâne neatinsă ideea de a fotografia vedenii și viziuni colorate, de a picta în cuvinte tot soiul de nedeslușiri strălucitoare, scântei aprinse din felurite neînțelesuri.

Așadar, stimate domn, pentru toate orbirile mele trecute ori viitoare, pentru toate umbrele și sclipirile de pe retina mea interioară, îmi doresc blogul asta, pe care vă rog să aveți amabilitatea să mi-l deschideți.

Cu stimă,

Next Step