Încă o frunză, încă o zi…

„Ce șanse avem?”

Așa îi spusese și el zâmbise în sinea lui, pentru că era a suta mia oară când zisele astea care îl pândeau la orice colț i se arătau sălbatice și despletite , sure și adevărate ca niște iele în mintea unui om pierdut de lume. Poate că zâmbetul ăsta se reflectase într-un colț al gurii ori poate ea îi citea la fel de bine fiecare încrețire a sufletului, pentru că verde-albastrul ochilor ei se tulbură, iar întrebarea veni din nou: „Ce șanse avem noi, Paul?”

Era aceeași. O privi din nou cu ochii închiși și… da! Era aceeași! Piatra era aceeași, soarele nordic, care se încăpățâna să nu apună era la fel. Nu se schimbase deloc! Era aceeași, suflând grăbit să îl ajungă pe culoare lungi din beton și sticlă.

„Nu vreau să mă iubești!”

Două stele se îngemănaseră la miliarde de ani-lumină, în vremurile în care sângele lui și sângele ei se plămădeau încă în sori acum uitați, iar valurile în spațiu ale cataclismului din galaxia aia uitată îi mai depărtară acum încă puțin…

„Suntem atât de puțin importanți în univers! ”, gândi el și își continuă gândul fără să îi spună nimic: „Fire de praf!”

„Nu vreau să mă iubești!”

Lăute de trubaduri se auzeau în răstimpuri, cântând cu voci de sirenă din valuri cu miros de alge putrede câmpii elizee de iubire și fericire. Ea se scutură legată de catarg, între ai ei, toți cu dopuri de ceară în urechi și ar fi vrut să fie surdă la tot, la toți, oarbă la străluciri de sori mediteraneeni ori boreali, mută, pierdută și uitată pe insula ei de regină a unei singurătăți la care niciodată nu tânjise atât de mult.

„Nu vreau să mă iubești!”, repetă el spusele ei.

Nu fusese niciodată un luptător. Era un fierar înnegrit de ani și de trudă. Tăciuni stinși, vânt, toamnă… Era un timp când se visa călărind cai albi, stârnind admirația din care se nășteau legende. Era un timp când… „Ce șanse avem noi, Paul?”.

„Nu vreau să mă iubești!”, repetă iar cuvintele ei.

Se ridică și își privi palmele, iar ele tresăriră simțind lucirea de oțel a ochilor lui. Focul îl cuprinse dinăuntru și inima îl impinse în brațe. Curând, scântei săreau din tăciuni aprinși și el lovea ca un nebun oțelul încins. „Nu vreau să mă iubești!” repeta și se privea pe sine în dogoarea fierului din care împroșca săgeți de lumină.

Erau el și ea, praf de stele ce va fi uitat peste nici o jumătate de secol.

Erau el și ea, vii, vibrând în fărâma de timp care le-a fost dată spre a o petrece împreună.

Advertisements

Luni

Și stăteau așa, unul în fața celuilalt, cu degete între degete și priviri între priviri. Frig…

O pală se vânt scutură și mai puternic tuburile de alamă atârnate afară și acesta țipară din nou, izbite de ura ce înconjura casa ca un animal din filmele ce le tulburaseră celor doi copilăria.

În jurul lor sclipesc ascuns și perfid ascuțișuri ca niște întrebări care așteaptă răspunsuri născute odată cu ele, iar ei se privesc adânc unul pe altul și se scormonesc în suflete, ca nu cumva vreo bucățică străină să se fi cuibărit spre a cloci perfidă ape tulburi în ochii lor.

Ea întinse degetele, prinse lama și o strânse în pumn și pe argintiul ei sângele desenează o dâră lungă și subțire. El strânse cât putu de tare din ochi, că atunci când era copil și când, săgetat de durere, nu putea privi cum îi mustește sângele din genunchii juliți. Și așa, cu ochii închiși de durere, văzu cum îndărătul acelui verde senin din privirea ei, crește ceva străin. O prinse încet și temător cu dreapta de încheietura mâinii în care ea strângea de mijloc lama cuțitului și își împunse cu vârful o dâră subțire și adâncă pe venele mâinii stângi, iar sângele apăru cu un fel de veselie ciudată, zvâcnind în scurte răstimpuri în urma vârfului ce îi mai despărțea astfel încă puțin.

Ea tresări și încercă printre lacrimi să înțeleagă, dar ochii lui tăceau închiși, iar viața îi picura grăbită și inutilă peste genunchii ei bronzați de soarele molatic al unei alte zări. Ea plângea tăcut. Buzele lui golite de freamăt îi găsiră într-un târziu umărul alb. Nu își puteau spune nimic, ca într-un coșmar în care nu poți vorbi și din care nu te poți trezi.

“E prea târziu acum” îi gândi ea la ureche…

El se prăvăli fără să o creadă și lumea lor se nărui odată cu el. Inima ei înceată și ea să bată. Verdele primăverilor trecute din ochii ei se tulburase.

Fantomele toate își luară atunci zborul și doar nimicul care îl ucisese rămase să îi țină de urât umbrei celei ce acum nu mai era a lui.

Multivers

Undeva, în multivers, există un alt eu și o altă tu. Ei stăteau chiar atunci, în aceeași noapte, în același sat și în aceeași casă a Pandorei, în același pat, cu mințile la același capăt de curcubeu. Și mai târziu, aceleași cortine și tăceri dilatau distanță și timp dintre acel alt eu și acea altă tu.

Ce s-a întâmplat pe urmă? Celălalt eu a spus exact cuvintele pe care trebuia să le spună, a făcut exact lucrurile pe care trebuia să le facă și așa a iubit-o pe cealaltă tu exact așa cum trebuia să o iubească. Și, nevăzută nouă, cealaltă tu a zâmbit și a mers mai departe.

Știu ce gândești și știu ce o să spui: că teoria multiversului nu poate fi testată empiric și nici demonstrată prin reducere la absurd. Vei spune că e doar o altă idee nebunească a copilăriei în privința existenței lui Moș Crăciun ori a lui Dumnezeu, pentru cei care au uitat să mai fie copii. Și sunt sigur că ai dreptate.

Dar hai să ne uităm amândoi la stele și să vedem în dansul lor ceea ce vedem și aflăm. Hai să avem nevoie de ceea ce avem nevoie. Hai să sărutăm ceea ce sărutăm.

Suntem vii și suntem morți, iar ei își vor da seama doar dacă ne vor vedea…

Povestea noastră se poate sfârși bine sau rău, dar, indiferent de final, vom ști că acolo, sus, dincolo de orizontul universului acestuia, există un alt eu și o altă tu, fericiți că sunt un “noi”.

Ea aleargă

Ea aleargă. Aleargă de-a lungul canalului, pe unde se plimba odată cu bunicul ei, pe unde focurile țiganilor ardeau săptămâni la rând, iar ea visa cu ochii deschiși că era cu ei, trăind toată viața sa pe drum, oprindu-se oriunde și oricând ar fi dorit.

Ea aleargă în josul străzii cu casa cu dormitorul cu patul în care și-ar fi putut pierde capul ei de fecioară, cum ar fi spus bunica ei pe atunci, iar ea nu și-ar fi putut aminti ceva mai strălucitor și mai curat de atât.

Ea aleargă, toată viața ei aleagă…

Aleargă pe lângă sala de gimnastică a facultății, unde băieții cădeau în genunchi în pauze, oferindu-i-se pentru totdeauna. Aleargă pe lângă casa cea stranie, bântuită de vrăjitoare dansând, unde, adolescentă fiind, a simțit atingerea buzelor unui duh de întuneric adolescentin. Aleargă și mai departe, pe lângă clădiri mari, abia construite, cu mașini mari în parcări uriașe și cu copaci gigantici, care aproape ating cerul.

Aleargă pe unde odată era un labirint împădurit, cu câte un ascunziș îndărătul fiecărei aplecări de frunză de ferigă.

Aleargă și simte că a ajuns acasă. Aleargă cuminte către ceea ce știe că e locșorul ei și privește la ceea ce trebuie să fie casa sa. Privirea sa aleargă către draperii, către floarea din fereastră, își privește mâinile încercând să respire. Nu e nicio lumină aprinsă, niciun semn de viață.

Așa că ea se întoarce și aleargă.

Nichita

„Ca şi cum ar ninge cu pietre
peste zăpada vieţii mele.
Ca şi cum ar ninge
cu natura lucrurilor pe sufletul meu.
Atât de depărtată mi-ai părut trecând
din cer şi orizont un punct.
Tu, despletito,
tu, niciodato de împreună cu tine,
tu, mai singuro decât vederea ochilor mei. 
Ca şi cum mi-ar ninge cu pietre
peste zăpada vieţii mele,
ca şi cum
despletito, despletito, despletito!”

Nichita Stanescu

What dreams may come

A country road. A tree.
Evening. 

Estragon, sitting on a low mound, is trying to take off his boot. He pulls at it with both hands, panting. He gives up, exhausted, rests, tries again.

As before.

Enter Vladimir.

ESTRAGON:

(giving up again). Nothing to be done.

VLADIMIR:

(advancing with short, stiff strides, legs wide apart). I’m beginning to come round to that opinion. All my life I’ve tried to put it from me, saying Vladimir, be reasonable, you haven’t yet tried everything. And I resumed the struggle. (…)

Waiting for Godot – Samuel Beckett

 

Tot ceea ce ni se întâmplă, toate trăirile, absențele, toate bătăile de inimă și toate  câte au fost în ăștia doi ani nu sunt nici pe departe bucățele de teatru absurd, pentru că nimic nu e absurd în ceea ce ni se întâmplă, ci doar trăim filmul în care suntem și spectatori, și actori… Și am vrea să fim și regizori, și scenariști… și de toate am vrea să fim, să ținem totul în palmă, să ne modelăm viața ca pe o bucată de lut, să o strângem iar între palme, de suntem nemulțumiți de forma ei, să o vedem ridicându-se alta printre degete, rotundă, perfectă…

Așa aș vrea să fac cu viețile tuturor. Infatuat, aș decreta că lumea ar fi atunci fericită și chiar așa ar fi, pentru că e lumea la care eu mă gândesc, cea pe care eu mi-o zidesc înăuntrul meu cu fiecare zi-cărămidă, cea în care mă simt împlinit, unde nu irosesc niciuna dintre bătăile inimii tale.

Am învățat să pictez în fiecare zi anii care vor urma, să adaug seara o ultimă tușă peste cămașa ta de noapte și să adorm așa, tulburat în spatele pleoapelor de licăririle lunii pe umărul tău stâng ori de fericirea de a fi găsit culoarea perfectă pentru mirosul părului tău.

Nu e nimic de făcut?! Ba da… Voi construi o casă. Voi săpa un lac. Apoi voi aștepta să vii. Trebuie să aștept… o să aștept… 

A man don’t go his way, he’s nothing.

Cartea

Imaginează-ți o scenă în care el este singur în parc. Stă pe o bancă și citește. Ea sosește. Se așează lângă el și îi spune doar atât: “S-a terminat!”.
Dacă ai vedea această scenă ca pe o felie dintr-un film, dar complet scoasă din întregul lui, ai putea găsi destule chei pentru dezlegarea “ghicitorii”. Unele răspunsuri vin aproape însoțind întrebări simple. Care e tonul ei? Cât de aproape se așează ea? Ce exprimă fețele celor două personaje?
Sunt și alte chei mai complexe. Cum e încadrată scena? Sub ce unghi a fost filmată? Cum cade lumina?
Și mai sunt multe altele, a căror înșiruire ar umple câteva zeci de rânduri, dar tot nu ar descrie fidel ce se întâmplă acolo, în colțul ăla de parc, pe acea bancă, între acel bărbat și acea femeie.
Poate nici nu e scena finală, ci e undeva spre începutul poveștii, iar parcul nu e veșted, ci plin de verde crud și de zumzet de albine. Poate că el zâmbește auzind că lunga lui așteptare și-a picurat ultimul strop și acum viața îi dă răgazul să surâdă și să iubească în tihnă până la moarte, iar dacă tot ce se spune prin bătrâni e adevarat, și dincolo de ea.
Toate sunt reflexii în sufletele noastre ale unei realități răsucite, contorsionate uneori grotesc de oglinda interioară în care îi analizăm imaginea. “Să recunoaștem că…!” este semnul că lipsește realul, nu că l-am fi identificat deja. Îl “recunoaștem” când devine comod să credem că ceea ce vedem e adevărat.
Îmi spui că sunt îndrăgostit de ideea de a fi îndrăgostit, nu de tine, că nu te cunosc, pentru că văd doar ceea ce tu îmi arăți despre tine și poate nici imaginea asta în întregul ei.
E un joc înșelător de culori, ca și cum ai picura ulei pe asfaltul ud. Sau ca atunci când același loc în care abia ai ajuns azi-noapte arată complet diferit după răsăritul soarelui. E doar un clișeu să crezi că lumina dezvăluie realitatea. Totul e în noi și zbuciumul dinăuntru, iubirea, așteptarea, căderile, extazurile noastre ne arată mai multe despre noi decât despre ce e în jurul nostru.

“S-a terminat!” spune ea și își strânge mâinile în poală. Degete subțiri se împletesc acolo și ea își apleacă privirea spre genunchii rotunzi, lipiți cuminți. El închide cartea, se apropie de ea, o cuprinde cu brațul drept și ea își își lipește obrazul de umărul lui. O lacrimă abia desprinsă din ochii ei ascunși sub sprâncene subțiri alunecă, dispare sorbită de cămașa lui.
Vânt rece… noiembrie…
În stânga ține “Cocorii timpurii” de Cinghiz Aitmatov, cartea copilăriei lui.

El va muri curând.

El o iubește mult.