Mi-e somn

Mă sună moartea. În fiecare zi mă sună și îmi amintește că mare lucru nu mi-a mai rămas.

White, Green, Yellow and Death

În lumea mea există numai aceste culori. Fiecare are semnificația ei, una pe care numai eu o pot desluși și pentru care nu voi da niciodată nimănui socoteală.

Ea este Verde. Ea, cea din pădurile antichității, născută într-o poiană din mijlocul unei păduri, în Țara Luanei, sub un copac tânăr, trăznit și chircit de flăcările căzute din cer.

O știu din zări boreale, unde alerga peste zăpezi de iunie și totul era ciudat la Ea, nu doar pentru cineva cu nume de zeiță mediteraneana vânătorii, dar mai ales pentru cea care cântă goală și singură legende sub stele pitite în frunziș de solstițiu de vară.

Verde a fost toată vara aceea, un verde intens, care mi-a intrat în piele până adânc de tot și care a prins acolo rădăcini puternice, ca baobabii Micului Prinț.

Am fost la Ea. Da, atunci am fost la Ea pentru prima dată. Au fost de atunci până acum multe alte dăți, și furtuni multe m-au strivit de trupul ei în căutarea liniștii de a o simți a mea. Atunci însă…

A venit zâmbind, cu o rochie ușoară, cu care un vânt fierbinte se juca în răstimpuri. Era frumoasă, incredibil de frumoasă și de veselă.

Nu mai fusesem niciodată la Ea, iar atunci nici nu mi-am dat seama dacă îmi pot face o impresie despre orașul care exista doar pentru că Ea e de acolo.

Am făcut dragoste cu Ea atunci. Am alergat către Ea și Ea a alergat către mine, am mângâiat-o pe păr și am strâns-o în brațe, am simțit-o vie, am simțit vibrând sevele Ei cele mai vii, m-a urcat până la cer, acolo unde îi strivisem degetele în zborul către casă.

Verdele Ei a devenit verdele meu și m-am picurat stors de Ea peste trupul Ei mustind de viață și de dorință. “Să păstrăm ceva!” i-am spus și Ea a râs. A râs și m-a zdrobit muncind-mă, desăvârșind schimbarea mea.

Acum sunt galben.

Toamne vin, o sperie, trec… Vin ierni în care ziua e scurtă, iar Ea și mai departe e… Vin uitări, vin întoarceri la mine, întoarceri la Ea…

Sunt galben… Sunt strivit de rădăcinile Ei în mine. Ficatul cirotic e ciugulit de gelozii absconse, și gânduri trec în zbor peste creierul meu și-mi pârjolesc orice fir de iarbă pe unde erau cândva câmpuri verzi, nesfârșite câmpuri verzi…

Despre asta voi scrie aici…

Despre Galben.

Despre Moarte vor scrie alții, iar despre Alb…

Despre Alb va scrie ea, Ea, atunci când își va aminti.

Cad

“I balanced all, brought all to mind,

The years to come seemed waste of breath,

A waste of breath the years behind

In balance with this life, this death.”

An Irish Airman Foresees His Death – W. B. Yeats

Gândurile astea sunt îngemănate de tine. Sunt pietre tocite de apă și de vânt, uitate de timp și de cealaltă tu.

Ca o insectă sunt, în zbor spiralat către o lună rece și departe, care refuză să o ucidă altfel, ca o maree peste mangrove demult dispărute, ca un zeu uitat, scrijelit pe o tăbliță de lut ascunsă în nisip.

Nu, nu e noaptea cea care îmi desenează fără sens cercuri pe creier. Ce vezi sunt urme de sfredel ce-a vrut să scrie regulile noi ale unui joc pe care l-ai uitat. Sunt ultimele respirații ale lui Christopher Hitchens, lăsate mie spre a-ți repeta nu despre frica de moarte, ci despre părerile de rău care l-au ucis.

Înăuntru îmi flutură pagini cu margini arse, o inimă foșnește cu pâlpâit de doliu. Timpul își scoate ceasul și-mi numără secundele rămase sufletului astuia astmatic. Pustiul va răsări curând, iar ochii tăi vor uita culoarea cerului din care au fost desprinși. Dincolo de ei, voi mai rămâne o vreme ca o fântână părăsită. Un altul mă va scoate grăbit de acolo ca pe un gunoi care te sâcâie și care te împiedică să râzi, să privești valuri ce vin din altă emisferă doar ca să se spargă la picioarele tale.

“Loin des sépultures célèbres,/ Vers un cimetière isolé,/ Mon cœur, comme un tambour voilé,/ Va battant des marches funèbres.” și râdeți sănătos, acoperind țipete de pescăruși și urletul mut din nelumea mea.

Coapsele tale se unduiesc departe în ritmul altuia și mișcă cețuri întunecate  în jurul meu…

Cine sunt?

Mă scufund…

Vanilla Sky

Edmund:
You were missed, David. It was Sofia who never fully recovered. It was she who some how knew you best… and like you, she never forgot that one night where true love seemed possible.
Vanilla Sky (2001)

 

Trăiesc în propriul meu vis, cu un soare stacojiu, care se prelinge ca timpul lui Dali peste ce a mai rămas din viața mea.

Ești acolo.

Uneori ești Sofia: “Every passing minute is another chance to turn it all around.”

Alteori ești cea care încearcă să îmi smulgă din ceafă cablurile prin care visul meu se scurge afară.

Te implor, știu cine sunt, ce fac și ce visez că pot face ori fi. Trăiesc, nu e somnul unui mort!

Te implor, fă ce crezi că e mai bine pentru Sofia ori pentru tehnician, dar nu sparge nimic.
Te implor să îmi zâmbești și să îmi spui să visez înainte.

Dacă asta e o minciună, minte-mă, te rog!

Te implor, minte-mă frumos!

Încă o frunză, încă o zi…

„Ce șanse avem?”

Așa îi spusese și el zâmbise în sinea lui, pentru că era a suta mia oară când zisele astea care îl pândeau la orice colț i se arătau sălbatice și despletite , sure și adevărate ca niște iele în mintea unui om pierdut de lume. Poate că zâmbetul ăsta se reflectase într-un colț al gurii ori poate ea îi citea la fel de bine fiecare încrețire a sufletului, pentru că verde-albastrul ochilor ei se tulbură, iar întrebarea veni din nou: „Ce șanse avem noi, Paul?”

Era aceeași. O privi din nou cu ochii închiși și… da! Era aceeași! Piatra era aceeași, soarele nordic, care se încăpățâna să nu apună era la fel. Nu se schimbase deloc! Era aceeași, suflând grăbit să îl ajungă pe culoare lungi din beton și sticlă.

„Nu vreau să mă iubești!”

Două stele se îngemănaseră la miliarde de ani-lumină, în vremurile în care sângele lui și sângele ei se plămădeau încă în sori acum uitați, iar valurile în spațiu ale cataclismului din galaxia aia uitată îi mai depărtară acum încă puțin…

„Suntem atât de puțin importanți în univers! ”, gândi el și își continuă gândul fără să îi spună nimic: „Fire de praf!”

„Nu vreau să mă iubești!”

Lăute de trubaduri se auzeau în răstimpuri, cântând cu voci de sirenă din valuri cu miros de alge putrede câmpii elizee de iubire și fericire. Ea se scutură legată de catarg, între ai ei, toți cu dopuri de ceară în urechi și ar fi vrut să fie surdă la tot, la toți, oarbă la străluciri de sori mediteraneeni ori boreali, mută, pierdută și uitată pe insula ei de regină a unei singurătăți la care niciodată nu tânjise atât de mult.

„Nu vreau să mă iubești!”, repetă el spusele ei.

Nu fusese niciodată un luptător. Era un fierar înnegrit de ani și de trudă. Tăciuni stinși, vânt, toamnă… Era un timp când se visa călărind cai albi, stârnind admirația din care se nășteau legende. Era un timp când… „Ce șanse avem noi, Paul?”.

„Nu vreau să mă iubești!”, repetă iar cuvintele ei.

Se ridică și își privi palmele, iar ele tresăriră simțind lucirea de oțel a ochilor lui. Focul îl cuprinse dinăuntru și inima îl impinse în brațe. Curând, scântei săreau din tăciuni aprinși și el lovea ca un nebun oțelul încins. „Nu vreau să mă iubești!” repeta și se privea pe sine în dogoarea fierului din care împroșca săgeți de lumină.

Erau el și ea, praf de stele ce va fi uitat peste nici o jumătate de secol.

Erau el și ea, vii, vibrând în fărâma de timp care le-a fost dată spre a o petrece împreună.

Luni

Și stăteau așa, unul în fața celuilalt, cu degete între degete și priviri între priviri. Frig…

O pală se vânt scutură și mai puternic tuburile de alamă atârnate afară și acesta țipară din nou, izbite de ura ce înconjura casa ca un animal din filmele ce le tulburaseră celor doi copilăria.

În jurul lor sclipesc ascuns și perfid ascuțișuri ca niște întrebări care așteaptă răspunsuri născute odată cu ele, iar ei se privesc adânc unul pe altul și se scormonesc în suflete, ca nu cumva vreo bucățică străină să se fi cuibărit spre a cloci perfidă ape tulburi în ochii lor.

Ea întinse degetele, prinse lama și o strânse în pumn și pe argintiul ei sângele desenează o dâră lungă și subțire. El strânse cât putu de tare din ochi, că atunci când era copil și când, săgetat de durere, nu putea privi cum îi mustește sângele din genunchii juliți. Și așa, cu ochii închiși de durere, văzu cum îndărătul acelui verde senin din privirea ei, crește ceva străin. O prinse încet și temător cu dreapta de încheietura mâinii în care ea strângea de mijloc lama cuțitului și își împunse cu vârful o dâră subțire și adâncă pe venele mâinii stângi, iar sângele apăru cu un fel de veselie ciudată, zvâcnind în scurte răstimpuri în urma vârfului ce îi mai despărțea astfel încă puțin.

Ea tresări și încercă printre lacrimi să înțeleagă, dar ochii lui tăceau închiși, iar viața îi picura grăbită și inutilă peste genunchii ei bronzați de soarele molatic al unei alte zări. Ea plângea tăcut. Buzele lui golite de freamăt îi găsiră într-un târziu umărul alb. Nu își puteau spune nimic, ca într-un coșmar în care nu poți vorbi și din care nu te poți trezi.

“E prea târziu acum” îi gândi ea la ureche…

El se prăvăli fără să o creadă și lumea lor se nărui odată cu el. Inima ei înceată și ea să bată. Verdele primăverilor trecute din ochii ei se tulburase.

Fantomele toate își luară atunci zborul și doar nimicul care îl ucisese rămase să îi țină de urât umbrei celei ce acum nu mai era a lui.

Multivers

Undeva, în multivers, există un alt eu și o altă tu. Ei stăteau chiar atunci, în aceeași noapte, în același sat și în aceeași casă a Pandorei, în același pat, cu mințile la același capăt de curcubeu. Și mai târziu, aceleași cortine și tăceri dilatau distanță și timp dintre acel alt eu și acea altă tu.

Ce s-a întâmplat pe urmă? Celălalt eu a spus exact cuvintele pe care trebuia să le spună, a făcut exact lucrurile pe care trebuia să le facă și așa a iubit-o pe cealaltă tu exact așa cum trebuia să o iubească. Și, nevăzută nouă, cealaltă tu a zâmbit și a mers mai departe.

Știu ce gândești și știu ce o să spui: că teoria multiversului nu poate fi testată empiric și nici demonstrată prin reducere la absurd. Vei spune că e doar o altă idee nebunească a copilăriei în privința existenței lui Moș Crăciun ori a lui Dumnezeu, pentru cei care au uitat să mai fie copii. Și sunt sigur că ai dreptate.

Dar hai să ne uităm amândoi la stele și să vedem în dansul lor ceea ce vedem și aflăm. Hai să avem nevoie de ceea ce avem nevoie. Hai să sărutăm ceea ce sărutăm.

Suntem vii și suntem morți, iar ei își vor da seama doar dacă ne vor vedea…

Povestea noastră se poate sfârși bine sau rău, dar, indiferent de final, vom ști că acolo, sus, dincolo de orizontul universului acestuia, există un alt eu și o altă tu, fericiți că sunt un “noi”.

Ea aleargă

Ea aleargă. Aleargă de-a lungul canalului, pe unde se plimba odată cu bunicul ei, pe unde focurile țiganilor ardeau săptămâni la rând, iar ea visa cu ochii deschiși că era cu ei, trăind toată viața sa pe drum, oprindu-se oriunde și oricând ar fi dorit.

Ea aleargă în josul străzii cu casa cu dormitorul cu patul în care și-ar fi putut pierde capul ei de fecioară, cum ar fi spus bunica ei pe atunci, iar ea nu și-ar fi putut aminti ceva mai strălucitor și mai curat de atât.

Ea aleargă, toată viața ei aleagă…

Aleargă pe lângă sala de gimnastică a facultății, unde băieții cădeau în genunchi în pauze, oferindu-i-se pentru totdeauna. Aleargă pe lângă casa cea stranie, bântuită de vrăjitoare dansând, unde, adolescentă fiind, a simțit atingerea buzelor unui duh de întuneric adolescentin. Aleargă și mai departe, pe lângă clădiri mari, abia construite, cu mașini mari în parcări uriașe și cu copaci gigantici, care aproape ating cerul.

Aleargă pe unde odată era un labirint împădurit, cu câte un ascunziș îndărătul fiecărei aplecări de frunză de ferigă.

Aleargă și simte că a ajuns acasă. Aleargă cuminte către ceea ce știe că e locșorul ei și privește la ceea ce trebuie să fie casa sa. Privirea sa aleargă către draperii, către floarea din fereastră, își privește mâinile încercând să respire. Nu e nicio lumină aprinsă, niciun semn de viață.

Așa că ea se întoarce și aleargă.