Undeva, în multivers, există un alt eu și o altă tu. Ei stăteau chiar atunci, în aceeași noapte, în același sat și în aceeași casă a Pandorei, în același pat, cu mințile la același capăt de curcubeu. Și mai târziu, aceleași cortine și tăceri dilatau distanță și timp dintre acel alt eu și acea altă tu.

Ce s-a întâmplat pe urmă? Celălalt eu a spus exact cuvintele pe care trebuia să le spună, a făcut exact lucrurile pe care trebuia să le facă și așa a iubit-o pe cealaltă tu exact așa cum trebuia să o iubească. Și, nevăzută nouă, cealaltă tu a zâmbit și a mers mai departe.

Știu ce gândești și știu ce o să spui: că teoria multiversului nu poate fi testată empiric și nici demonstrată prin reducere la absurd. Vei spune că e doar o altă idee nebunească a copilăriei în privința existenței lui Moș Crăciun ori a lui Dumnezeu, pentru cei care au uitat să mai fie copii. Și sunt sigur că ai dreptate.

Dar hai să ne uităm amândoi la stele și să vedem în dansul lor ceea ce vedem și aflăm. Hai să avem nevoie de ceea ce avem nevoie. Hai să sărutăm ceea ce sărutăm.

Suntem vii și suntem morți, iar ei își vor da seama doar dacă ne vor vedea…

Povestea noastră se poate sfârși bine sau rău, dar, indiferent de final, vom ști că acolo, sus, dincolo de orizontul universului acestuia, există un alt eu și o altă tu, fericiți că sunt un “noi”.