Și stăteau așa, unul în fața celuilalt, cu degete între degete și priviri între priviri. Frig…

O pală se vânt scutură și mai puternic tuburile de alamă atârnate afară și acesta țipară din nou, izbite de ura ce înconjura casa ca un animal din filmele ce le tulburaseră celor doi copilăria.

În jurul lor sclipesc ascuns și perfid ascuțișuri ca niște întrebări care așteaptă răspunsuri născute odată cu ele, iar ei se privesc adânc unul pe altul și se scormonesc în suflete, ca nu cumva vreo bucățică străină să se fi cuibărit spre a cloci perfidă ape tulburi în ochii lor.

Ea întinse degetele, prinse lama și o strânse în pumn și pe argintiul ei sângele desenează o dâră lungă și subțire. El strânse cât putu de tare din ochi, că atunci când era copil și când, săgetat de durere, nu putea privi cum îi mustește sângele din genunchii juliți. Și așa, cu ochii închiși de durere, văzu cum îndărătul acelui verde senin din privirea ei, crește ceva străin. O prinse încet și temător cu dreapta de încheietura mâinii în care ea strângea de mijloc lama cuțitului și își împunse cu vârful o dâră subțire și adâncă pe venele mâinii stângi, iar sângele apăru cu un fel de veselie ciudată, zvâcnind în scurte răstimpuri în urma vârfului ce îi mai despărțea astfel încă puțin.

Ea tresări și încercă printre lacrimi să înțeleagă, dar ochii lui tăceau închiși, iar viața îi picura grăbită și inutilă peste genunchii ei bronzați de soarele molatic al unei alte zări. Ea plângea tăcut. Buzele lui golite de freamăt îi găsiră într-un târziu umărul alb. Nu își puteau spune nimic, ca într-un coșmar în care nu poți vorbi și din care nu te poți trezi.

“E prea târziu acum” îi gândi ea la ureche…

El se prăvăli fără să o creadă și lumea lor se nărui odată cu el. Inima ei înceată și ea să bată. Verdele primăverilor trecute din ochii ei se tulburase.

Fantomele toate își luară atunci zborul și doar nimicul care îl ucisese rămase să îi țină de urât umbrei celei ce acum nu mai era a lui.