„Ce șanse avem?”

Așa îi spusese și el zâmbise în sinea lui, pentru că era a suta mia oară când zisele astea care îl pândeau la orice colț i se arătau sălbatice și despletite , sure și adevărate ca niște iele în mintea unui om pierdut de lume. Poate că zâmbetul ăsta se reflectase într-un colț al gurii ori poate ea îi citea la fel de bine fiecare încrețire a sufletului, pentru că verde-albastrul ochilor ei se tulbură, iar întrebarea veni din nou: „Ce șanse avem noi, Paul?”

Era aceeași. O privi din nou cu ochii închiși și… da! Era aceeași! Piatra era aceeași, soarele nordic, care se încăpățâna să nu apună era la fel. Nu se schimbase deloc! Era aceeași, suflând grăbit să îl ajungă pe culoare lungi din beton și sticlă.

„Nu vreau să mă iubești!”

Două stele se îngemănaseră la miliarde de ani-lumină, în vremurile în care sângele lui și sângele ei se plămădeau încă în sori acum uitați, iar valurile în spațiu ale cataclismului din galaxia aia uitată îi mai depărtară acum încă puțin…

„Suntem atât de puțin importanți în univers! ”, gândi el și își continuă gândul fără să îi spună nimic: „Fire de praf!”

„Nu vreau să mă iubești!”

Lăute de trubaduri se auzeau în răstimpuri, cântând cu voci de sirenă din valuri cu miros de alge putrede câmpii elizee de iubire și fericire. Ea se scutură legată de catarg, între ai ei, toți cu dopuri de ceară în urechi și ar fi vrut să fie surdă la tot, la toți, oarbă la străluciri de sori mediteraneeni ori boreali, mută, pierdută și uitată pe insula ei de regină a unei singurătăți la care niciodată nu tânjise atât de mult.

„Nu vreau să mă iubești!”, repetă el spusele ei.

Nu fusese niciodată un luptător. Era un fierar înnegrit de ani și de trudă. Tăciuni stinși, vânt, toamnă… Era un timp când se visa călărind cai albi, stârnind admirația din care se nășteau legende. Era un timp când… „Ce șanse avem noi, Paul?”.

„Nu vreau să mă iubești!”, repetă iar cuvintele ei.

Se ridică și își privi palmele, iar ele tresăriră simțind lucirea de oțel a ochilor lui. Focul îl cuprinse dinăuntru și inima îl impinse în brațe. Curând, scântei săreau din tăciuni aprinși și el lovea ca un nebun oțelul încins. „Nu vreau să mă iubești!” repeta și se privea pe sine în dogoarea fierului din care împroșca săgeți de lumină.

Erau el și ea, praf de stele ce va fi uitat peste nici o jumătate de secol.

Erau el și ea, vii, vibrând în fărâma de timp care le-a fost dată spre a o petrece împreună.