Mă sună moartea. În fiecare zi mă sună și îmi amintește că mare lucru nu mi-a mai rămas.

Nu aleg singurătatea, dar în fața morții nu poți să fii altfel decât singur, numai tu și cu ea. Stai așa, singur și te uiți la ce a mai rămas de făcut, dacă a mai rămas ceva de făcut.

Singur… De atâta singurătate, mă plictisesc de mine însumi și ea zâmbește condescendent clatinând din cap.

Cine a spus că moartea e arătarea aia cu coasa a mințit. E o doamnă care seamănă foarte bine cu tanti Vivi, de la Viviana, asistenta care îmi făcea injecțiile la șase ani, când eram internat în spital, că aveam hepatită.

Nu, nu mă mai sună vreo altă femeie în afară de ea.

“Vrei o țigară?” mă întreabă în timp ce își aprinde încă una cu gesturile cuiva care a luat o pauză. “Nu? Încă nu te-ai apucat de fumat?”

În noaptea aia m-a trezit zarva pacienților. Vorbeau toți unul peste altul și eu, buimac, nu înțelegeam de ce s-au trezit toți deodată și nici ce i-a apucat de sunt toți atât de agitați. “Ia uitați-vă la ăsta micu ce negru e la față!” Dormeam lângă soba din salon, că era început de martie și noaptea era încă frig. Soba nu mai avea partea de sus, căzuseră cahlele în jurul ei, dar niciuna pe mine. Doar funinginea îmi acoperise fața și trebuie să fi arătat tare caraghios, pentru că tanti Vivi stătea în ușă și zâmbea cu bunăvoință, cum îmi zâmbește și acuma, când trage din țigara aia.

Mă gândeam că e ora injecției, dar nu avea nicio seringă în mână și nici cutia aia de metal lucios nu se vedea pe undeva. “Fugi de te spală pe față, că acuș vine maică-ta!”, mi-a zis. Am coborât din pat și am pornit către baia din capătul coridorului. “Aduseră doi de la Boureni, dar numai unul mai trăia.”, spunea cineva pe treptele de la intrarea în secția de boli infecțioase. “La București au căzut blocuri întregi cu oameni înăuntru.”, spunea altă voce din întunericul de afară.

Și moartea stătea în ușa salonului meu, într-o pauză precum cea de acum, zâmbind ușor cu ochii la funinginea ce îmi căzuse pe nas și pe frunte.

“Între timp, s-a apucat de fumat”, îmi spun în gând și zâmbesc și eu privind cum capătul aprins al țigării ei mai arde un ultim milimetru de vise, de speranțe. Strivește mucul pe cutia aia metalică în care știu că e seringa și expiră cu un fel de oboseală. “Am obosit, Paul!”

Fumul îmi înfășoară fața ca o funingine.

Mi-e somn.