“I balanced all, brought all to mind,

The years to come seemed waste of breath,

A waste of breath the years behind

In balance with this life, this death.”

An Irish Airman Foresees His Death – W. B. Yeats

Gândurile astea sunt îngemănate de tine. Sunt pietre tocite de apă și de vânt, uitate de timp și de cealaltă tu.

Ca o insectă sunt, în zbor spiralat către o lună rece și departe, care refuză să o ucidă altfel, ca o maree peste mangrove demult dispărute, ca un zeu uitat, scrijelit pe o tăbliță de lut ascunsă în nisip.

Nu, nu e noaptea cea care îmi desenează fără sens cercuri pe creier. Ce vezi sunt urme de sfredel ce-a vrut să scrie regulile noi ale unui joc pe care l-ai uitat. Sunt ultimele respirații ale lui Christopher Hitchens, lăsate mie spre a-ți repeta nu despre frica de moarte, ci despre părerile de rău care l-au ucis.

Înăuntru îmi flutură pagini cu margini arse, o inimă foșnește cu pâlpâit de doliu. Timpul își scoate ceasul și-mi numără secundele rămase sufletului astuia astmatic. Pustiul va răsări curând, iar ochii tăi vor uita culoarea cerului din care au fost desprinși. Dincolo de ei, voi mai rămâne o vreme ca o fântână părăsită. Un altul mă va scoate grăbit de acolo ca pe un gunoi care te sâcâie și care te împiedică să râzi, să privești valuri ce vin din altă emisferă doar ca să se spargă la picioarele tale.

“Loin des sépultures célèbres,/ Vers un cimetière isolé,/ Mon cœur, comme un tambour voilé,/ Va battant des marches funèbres.” și râdeți sănătos, acoperind țipete de pescăruși și urletul mut din nelumea mea.

Coapsele tale se unduiesc departe în ritmul altuia și mișcă cețuri întunecate  în jurul meu…

Cine sunt?

Mă scufund…